N-aș putea și nici n-aș vrea să precizez orele exacte în care s-au întâmplat toate astea, dar aș vrea să știți că au fost momente reale, au fost ore din acelea care (ce bine ar fi să nu se mai termine niciodată!) au început dup-amiaza și s-au prelungit până către seara spre noaptea de 24-25 Decembrie. Din ce an? Nu mai contează!
Din toată inima, vă doresc să aveți parte măcar de câteva din aceste ore!

– Ca bărbat, stai numa așa, într-un colț din bucătărie, cu ăl mai bun vin din an în față și cu o cafea lungă, fiartă într-o cratiță uitată într-un colț de pe aragaz. Și îndeplinești sarcinile care-s considerate cele mai „grele” din gospodărie: macină carnea, ia oasele la topor, taie cu satâru, tranșează carnea aia mare, bate ouăle să stea spuma ca piatra, freacă untu să se facă cremă-pastă, adu apă de la fântână, cară oloaiele cu slană și cu mezelurile din beci…

– Tot ca bărbat, te uiți la iubita ta! La EA, da, la femeia care muncește în aceeași bucătărie – frământă, învârte, pune în cuptor, scoate din cuptor, drege, presară, unge, deretică… Poate-ți mai aruncă și o privire complice… Nuștiu cum să zic, dar atunci – sau mai ales atunci – te îndrăgostești iar! Cât de frumoasă e o femeie în bucătăria ei, lângă familia ei!!

– Pe jos, înotând în toată dezordinea aia, apar două mogâldețe care după un timp ți se mai încurcă și printre picioare. Mami zice: „Du-te-napoi copile, în cameră, că acuma n-am timp de tine!”

– Da în scurtă vreme copilul cel mare se urcă chiar pe masa asta plină cu… chestii (dealuri de carne, legume crude, varză murată la tăiat, o oală cu nuș-ce fiertură, ca să nu mai zic de paharu meu cu vin!). Îndrăzneț, că – am zis eu – are cui să-i semene, mușcă cu poftă dintr-o ceapă crudă, curățată și încă netăiată, ca dintr-un măr. „Ce buun, Maaamiii”, strigă, strâmbându-se, cu ochii în lacrimi. Tot cu ochii în lacrimi, de dragoste și de fericire că are așa un băiat, Mami îl ia de acolo, umplându-l de pupături, da nu-l surghiunește înapoi în cameră. Mi-l pune mie în brațe. „Ține-l, tactule, se vede că-i al tău!!”

– Mă „tai” ca maioneza, cu el în brațe, îmi dau lacrimile și nu știu dacă asta e de la vin, de la ceapă sau de la cafea. Sau de la copil. Pur și simplu, încremenesc așa, cu fiu-mio în brațe, un mic zvârcolici care se zbate să-mi scape din strânsoare

– Ne salvează Mami, care începe o poezie ca un cântecel (Ce țin eu minte este așa – „Gigel, Gigel, stai frumos pe scăunel // Nu te cocoța pe masă / Că te râde toți din casă // Și Mămica, și Bunica, / Pân-la urmă, și Pisica”). Ce să vezi: Zvârcoliciul meu se liniștește, foarte atent la ce-a recitat Mami

– Celălalt, mai mic, n-a reușit să se cocoațe pe masă. L-a pus Mami înr-un căruț vechi, abia dacă-l mai țin balamalele (pe copil, de somn; da și pe căruț, de câți copii are la activ). Și, uite-așa, după un timp de acomodare, începem să zicem – noi, ăștia mari – o poezică: „Un pisic / Atât de mic / Făcea baie-ntr-un ibric”… Nu mai știu continuarea, da știu că finalul a fost senzațional: „Pisicule, stai nițel”… (zicem noi, ăștia mari) …

– … „Căă-ți aaduuc uun pioo-șoo-pel”, zice în șoaptă – abia auzit, da nu chiar timid – ăla mic din căruț…
(O fi știut el, de undeva, poezica asta, da finalul nu știe nimeni de unde l-a învățat și cum l-a memorat)

– No, acuma să-mi ziceți și mie, de la ce mi-au dat din nou lacrimile – că eram să nu mă mai ridic de-acolo! De la vin, de la frumusețea soției mele în seara de Crăciun, de la ceapă, de la cafea… Sau de la copilu cel mic, din căruț? (eu fiind cu cel mare în brațe)

– În fine, mai avem încă multă treabă amândoi, ăștia mari, prin bucătărie, și e cam târziu; ălea nu-s gata, suntem și foarte obosiți… Da nici să lăsăm Pomul neîmpodobit nu-i voie! Așa că, hai, până nu adorm ăștia micii, să-l împodobim! Toți, dimpreună, că altfel cum?!

– Mai știu numa atâta, că de fapt nu mai țin minte – de unde vine totuși tradiția asta frumoasă: când e gata împodobit bradul, atunci Tăticul trebuie să-l ridice pe ăl mai mic dintre copii (pe Prâslea) ca să pună steaua cea mare / îngerașul / vârful Pomului.
Așa tradiție!!!
Ce mai pot să spun azi este că fericirea de atunci, când mi l-am ridicat eu pe Prâslea al meu ca să pună podoaba pe vârfu de pe brad, n-aș da-o pentru nimic în lumea asta!!

AȘA SEARĂ DE CRĂCIUN VĂ DORESC ȘI DUMNEAVOASTRĂ!

A venit apoi și dimineața, când copiii s-au uitat cu ochi mari la ce cadouri erau pe-acolo, pe sub brad, și mai țin minte că nouă (ălor mari, care ne țineam cuminți și emoționați de mână) ni-o părut așa de bine că copiii noștri erau prea mici ca să-ntrebe – „Da cine-i Moșu?”

Au venit sau nu colindători? Asta, sincer să fiu, chiar nu mai țin minte. Cred că au fost, no, că doară nu se putea altfel! Oricum, norocu meu că atunci n-am avut toată averea în bani gheață, că toată le-aș fi dat-o!!