După succesul din 2017 cu „Tezaurul gastronomiei românești – Borșuri și ciorbe”, jurnalistul Mihai Tatulici va lansa în curând „Istoria gastronomiei românești” – o incursiune în trecutul spectaculos al bucătăriei din spațiul nostru mioritic.
Până să se lanseze cartea, stăm puţin de vorbă.
– Domnule Mihai Tatulici, cum aţi ajuns de la cărţi de bucate la istoria gastronomiei româneşti?
– Motivul e simplu. Am constatat că deşi împlinim 100 de ani ca Românie, chipurile modernă, nu avem o asemenea lucrare. Şi dacă am văzut că nu tentează pe nimeni, m-am apucat eu.
– Nu sunteţi nici istoric, nici antropolog… cât de greu a fost s-o lucraţi?
– A fost relativ uşor, doar că a durat 7 ani. Sursele sunt istoricii latini şi greci, chiar şi arabii, dar majoritatea bucătăriei străvechi româneşti este, cum ştie toată lumea, orală. Noroc că ciobanii români trăiesc la fel ca şi ciobanii din Asia Mică, din Balcani şi chiar din Imperiul Roman. M-a ajutat foarte mult exerciţiul de la „Tezaurul Gastronomiei Româneşti – Borşuri şi ciorbe”, numai că acolo era vorba de mai puţină istorie şi de mai multe reţete. Aici au fost întâlniri foarte interesante cu Herodot, Strabon, Dioscorides, cu Xiphilin, un copist căruia îi datorăm multe texte salvate din cărţile istoricilor romani care s-au pierdut.
– Care sunt noutăţile pe care le aduce „Istoria Gastronomiei Româneşti”?
– Există, în primul rând, o noutate foarte veche care se cheamă pământul românesc. Toţi marii noştri istorici, şi eu după ei, am apreciat relaţia dintre viaţa acestui popor şi pământul pe care îl locuieşte. Se spune în multe fragmente de antropologie că suntem mai leneşi şi mai delăsători pentru că pământul ne-a dat de toate. Şi ăsta e adevărul. Încă din mileniul I î.e.n., dacii aveau o bucătărie fabuloasă chiar dacă stăteau mai prost cu gătitul. Aveau vânat şi peşte din belşug, aveau vite, oi, capre, găini, porci, un regal de ierburi, sare, miere de albine, vin şi oţet, zeci de tipuri de brânzeturi, şi problema era numai să-şi construiască bucătăria. Ne-au adus-o romanii împreună cu oala romană şi în mai putin de 200 de ani de ocupaţie imperială am ajuns la o bucătărie pe care o avem şi astăzi. În Dacia ocupată se mâncau plăcinte cu varză, plăcinte poale-n brâu, toate tipurile de brânzeturi, ca şi azi, ca să nu mai vorbesc de celebrul grătar dacic a cărui imagine o aveţi în carte. Restul sunt poveşti fabuloase.
– Pasiunea asta nouă pentru gastronomie vă mai lasă timp şi pentru altceva la vârsta de 70 de ani?
– Da. Am un proiect pe fonduri europene prin care optimizăm Codul silvic şi Legea perdelelor forestiere de protecţie, în încercarea de a face eficiente aceste legi şi mai ales, din ambiţia de a construi Centura verde a Capitalei pe care Carol I a început-o primul.
– E ceva care vă deranjează în efortul ăsta pe care îl faceţi de a acoperi găurile albe din lucrarea românilor?
– Mă deranjează imens faptul că nu avem strategii pe termen lung, că nu fructificăm un potenţial de creativitate românesc pe care toată lumea îl apreciază, deşi rezultatele întârzie să apară. Risipim energie, timp şi bani pentru că nu avem busolă. Eu am avut norocul să o gasesc.
– E o busolă la modul propriu?
– Nu, e un om şi încă foarte tânăr. Îl cheamă Eugen Albu şi e un „puşti” de numai 40 de ani care a creat strategii de business, de comunicare, de reacţie în situaţii de criză care au lăsat cu gura căscată multe personalităţi din companii internaţionale. Dacă vrei soluţii, îl cauţi pe el. Eu l-am găsit din întâmplare. Am colaborat cu el în multe proiecte, între timp a devenit un bun prieten şi producător al cărţilor mele.
– Când va apărea istoria gastronomiei româneşti?
– Editura Academiei termină procesarea cărţii anul acesta. E posibil să o şi tipărim în acest an. Cu apariţia, e o problemă mai ciudată. S-ar putea să nu o vedeţi niciodată pe piaţă. Pentru că strategia de vânzare se bazează pe… prevânzare. Dar vor fi semnale pe net şi în presă şi în cele din urmă, probabil, va ajunge şi la puţinii cumpărători de carte din România.
