Cercul vicios arată așa: Guvernul încurajează nemunca (plătindu-i pe asistații social aproape la fel de bine ca pe salariați), oamenii preferă ajutoarele sociale în locul salariilor, iar patronii încă nu au ieșit din mirajul mâinii de lucru ieftine – rezultă că nici salariile nu pot să crească, nici forța de muncă nu poate fi pusă la muncă.

Guvernul zice „dacă încetez să-i mai susțin pe asistații social, risc să pierd o mare parte din electorat”. Oamenii, cei mai comozi dintre ei, spun „dacă mă duc la muncă îmi umplu ziua cu un program cam încărcat și – fiind (re)angajat – pierd tot ce am avut pe când stăteam acasă și câștigam aproape la fel; decât să muncesc degeaba, mai bine stau degeaba”. Iar patronii spun „dacă cresc salariile, nu înseamnă că angajatul va munci proporțional mai mult și, în plus, ar trebui să și scumpesc marfa pentru a acoperi costurile cu forța de muncă”.

O criză are loc atunci când toate părțile vinovate își au dreptatea lor, dar mai ales atunci când – având fiecare dreptatea sa – nu se așează la masa dialogului social!

Așa cum REVISTA PATRONATELOR a mai semnalat de câteva ori, lipsa dialogului între angajatori, Guvern și societate generează nemulțumiri pe toate părțile și adâncește deficite structurale care altfel nu se pot calma. Întocmai, spre exemplu, ca în domeniul fiscal – lipsa dialogului între plătitori (contribuabili) și încasatori (autorități) care duce la aberații cum ar fi aceea că trenurile „merg pe șosele” -, și în domeniul resurselor umane lipsa dialogului între parteneri (angajatori, angajați ș reglementatori) duce la o criză care este deopotrivă socială, guvernamentală și patronală. Și socială, și guvernamentală, și patronală pentru că niciuna dintre aceste părți nu dialoghează.

Să vedem ce s-ar întâmpla dacă, într-un final, părțile s-ar așeza la masa dialogului social – ce soluții s-ar contura:

** Guvernul, de partea lui, ar înceta asistența socială nejustificat de intensivă. Acceptând spre exemplu, ca asistații care pleacă la muncă să nu-și piardă facilitățile sociale (principalul lucru de care se tem, ei, acum) și refuzându-le celor care nu pleacă la muncă facilitățile care acum înlocuiesc salariul.

** Asistații social și-ar găsi resurse pentru o viață decentă (decentă material, dar mai ales moral), încetând să mai fie arătați cu degetul ca paraziți ai societății.

** Angajatorii ar înceta să-și mai seteze afacerile pe salariul minim reglementat de Guvern (și insuficient pentru un trai decent), oferind un mediu de lucru care să-i atragă, nu să-i respingă pe potențialii angajați. Este evident că orice angajator își dorește angajați care muncesc gratis și intensiv, cum evident este că angajații își doresc salarii mari pe muncă zero. Dar tot evident este că între aceste două extreme – imposibile tehnic – trebuie găsit un echilibru. Iar acest echilibru nu poate fi găsit decât la masa dialogului social.

Revista Patronatelor invită, așadar, toate părțile implicate în această criză de forță de muncă la un dialog social aplicat, cu soluții concrete și realiste. Iar dacă un astfel de dialog pare a fi prea dificil pentru a se desfășura în mediile oficiale, atunci îi invităm pe toți să dialogheze chiar aici, pe platforma noastră.